30 iulie
31 iulie
două zile pentru care viaţă merită trăită

Părul tău e mai decolorat de soare,
regina mea de negru şi de sare.
Ţărmul s-a rupt de mare şi te-a urmat
ca o umbră, ca un şarpe dezarmat.
Trec fantome-ale verii în declin,
corabiile sufletului meu marin.
Şi viaţa mea se iluminează,
sub ochiul tău verde la amiază,
cenuşiu ca pământul la amurg.
Oho, alerg şi salt şi curg.
Mai lasă-mă un minut.
Mai lasă-mă o secundă.
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.
Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.

Nichita Stanescu

Tristete…o altă rană deschisă
“Tot am să găsesc pe altcineva
Fericire sau nefericire”
Într-o secundă se prăbuşesc toate speranţele
Am muncit aşa de mult pentru două lacrimi

tu să mă ierţi de tot ce mi se-ntâmplă
că ochii mei sunt când senini când verzi
că port ninsori sau port noroi pe tâmplă
ai să mă ierţi altfel ai să mă pierzi

văd lumea prin lunete măritoare
şi vad grădini cu arme mari de foc
sub mâna mea deja planeta moare
şi în urechi am continentul rock

ai să ma ierţi că sunt labilitate
că trec peste extreme fulgerând
ai să mă ierţi preablânda mea de toate
eu sunt nemuritorul tău de rând

ai să ma ierţi că nu pot fără tine
şi dacă n-ai să poţi şi n-ai să poţi
mie pierzându-te-mi va fi mai bine
eu tristul cel mai liber dintre toţi

şi cum se-ntâmplă moartea să le spele
pe toate-nobilându-le fictiv
ai să te-apleci deasupra morţii mele
şi tot ai să mă ierţi definitiv

ai să mă ierţi în fiecare noapte
şi-am să te mint în fiecare zi
şi cât putea-va sufletul să rabde
cu cât îţi voi greşi te voi iubi

Adrian Păunescu

a deschis multe uşi…portaluri spre nimic. ştie deja. urcă din nou treptele, cu paşi nehotărîţi. o altă uşă. o altă încercare. poate de data asta.

Ieri a găsit câteva secunde de echilibru. Totul era aşezat în ordine, viaţa avea un sens. Simţea vinovăţia clipelor prezente…nu poate fi aşa de simplu.

Mă culcasem lângă glasul tău.
Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau tâmplele.

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat nopţile.
Sau poate copilăria ta care a murit undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.
Erau tare îndărătnici
şi tu nu mă mai băgai de seamă.

Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.

nu stiu sa te ascult
cand taci
nu inteleg ce spui
cand imi vorbesti
doar visurile tale
mai au ceva comun

am hotarat ca anul acesta nu va exista, o sa-l sterg din memorie anul viitor
cand, poate, voi fi mai putin mizerabil si uitarea se va asterne peste o parte din amintirile mele.
ma amagesc desigur, durerea va fi intodeauna acolo, in coltul acela de suflet care este pastrat numai pentru asa ceva. zilele vor trece tot asa de greu. indoielile nu-si vor gasi rezolvarea. noptile vor fi din ce in ce mai lungi. primavara, din nou, va trece in fuga pe langa mine.
se pare ca si anul viitor va trebui sters din memorie.

fara sa-ti pese
sadesti sperante la tot pasul
…stiu ca nu-ti dai seama.
sant doar vorbe…nu au valoare
in universul tau.
eu insa, crezand ca sant adevarate,
le ating si imi explodeaza in fata
schilodindu-mi sufletul
lasand de fiecare data
inca o rana deschisa.